Cândva, nimeni nu știe când
Trăiau privind și contemplând
Într-o idee locuind
Doi frați de cruce — Ând și Ind.
Ce așteptau — n-aș ști să spun.
Poate un cititor nebun
Al cărui cuget fermecat
Să-i trezească din meditat?
Poate-un gând nemaigândit
Să coboare din infinit
Și să se-abată-n lumea lor
Însoțit de Adevăr?
Au zăbovit ce-au zăbovit
Până ce s-au plictisit
Și prin convenție au decis
Să treacă în sui-generis.
Și s-au pornit ei tacticos
Să întoarcă lumea pe dos,
Să nu mai știi ce-i cu Big Bang,
Care e Yin sau care-i Yang.
„Dacă spun că mint, eu mint?”
Zise Ind discret zâmbind
„Știu doar că nu știu nimic”,
Grăi Ând răzând un pic.
„Vai ce teatru jucați voi!
Cam dramatic pentru noi.
Ce cuvinte consacrate!
Dar provin de la Socrate
Și cu replici mai acide
Chiar de la Epimenide!”
Îi mustrară cei doi greci
Cu dojenile lor reci,
Lăsând iar pe Ind plutind
Și-n dictoane rătăcind
Și pe Ând iar reflectând
La idei de nu-știu-când.
„Măi, confrate!” spuse Ind
„Noi ne strofocăm cu jind
Să creăm un altceva,
Când morala-i cam așa:
Tu cu mine locuind,
Contemplând și tot privind
Eu zâmbind, iar tu râzând
Eu plutind, tu reflectând.
Tu zicând, eu rătăcind
Tu sperând, eu cumpănind,
De la fiind la existând
Te-ai prins oare ce-am în gând?”
„Da, m-am prins!”, răspunse Ând
„Tu pornind, eu terminând
De aceea-ți spun glumind
Că-n sfârșit e Ând și Ind”.
